Adevăr Ortodox

Pentru cei care urmăresc evoluția tehnicilor medicale moderne, acum puțină vreme, a s-a vehiculat o știre care a creat vâlvă în cercurile științifice: un grup de cercetători americani se pare au reusit sa construiască un așa numit“software genetic”, în fapt un lanț de ADN sintetic bacterian pe care l-au implantat într-o celulă gazdă. Toate ziarele de specialitate au fost pline cu titluri de genul “primul organism viu artificial” sau “prima formă de viață sintetică” etc.

Faptul în sine nu este ceva complet nou, pentru ca și alții cercetători au mai sintetizat fragmente de AND în trecut, este însă prima oară când a fost sintetizat întregul AND al unei celule.

Cum era de aștepta bio-eticienii s-au înghesuit să comenteze fără doar și poate descoperirea secolului și să afirme posibilitățile nebănuite pe care o astfel de inginerie genetică le deschide. Julian Savulescu, profesor de etică practică la Oxford și avocat al cercetării stem pe celule embrionare, merge până acolo încât afirmă că “Venter (cercetătorul american cu pricina. n.n.) nu doar copiază viaţa în mod artificial sau o modifică prin inginerie genetică,  el merge către rolul de dumnezeu: crearea unei vieţi artificiale care nu ar fi apărut în mod natural.”

Astfel de afirmații mi se par prea grăbite și fără a avea o înțelegere completă a tehnologiei în sine. Un lucru trebuie afirmat foarte clar: Venter nu a creat viață, ci a modificat viață deja existentă. El nu a sintetizat într-o eprubetă întregul microorganism în discuție, ci a introdus un lanț de ADN creat în laborator într-o celulă deja vie, o celulă care avea viață de la Dumnezeu. El nu este deci un creator ci, cel mult, un manipulator al vieții create de Dumnezeu. Fără fermentul de viață creat de dumnezeire nimic nu ar fi fost posibil.

Nu doresc să intru aici într-o polemică legată de beneficiile sau posibilele urmări nefaste ale noii tehnologii. Timpul și experiența practică le vor judeca singure. Doresc doar să comentez asupra unui sindrom care se manifestă din ce în ce mai puternic în societate, pe măsură ce știința face progrese: sindromul de om-dumnezeu.

Acest sindrom este caracterizat de ideea că omul îl poate înlocui pe Dumnezeu, că mai târziu sau mai devreme omul va înțelege toate tainele lumii înconjurătoare și atunci Dumnezeu va cădea în desuetudine iar omul va fi regele încoronat al lumii.

Până acum însă omul s-a dovedit incapabil de acest. Nefiind creator omul trebuie să folosească mereu un sistem de “inginerie inversă” care presupune că pentru a înțelege cum funționează ceva, acel ceva trebuie distrus, desfăcut în bucățele pentru a vedea din ce e alcătuit.  Omul este la fel de distructiv ca un băiat de școală care dezasamblează un radio cu tranzistori ca sa-I înțeleagă mecanismul.  Sălile de disecții din facultățile de medicină, ingineria genetică experimentată pe celule stem provenite de la embrioni umani,  testele de medicamente și cosmetice efectuate pe animale sunt doar câteva exemple din această categorie.

Lipsindu-i toate informațiile necesare pentru a înțelege întreaga complexitate a vieții, omul se joacă de multe ori cu lucruri pe care nu le înțelege complet, și care pot avea urmări total neprevăzute. Cu toții cunoaștem istoria culturilor transgenice care teoretic trebuiau să rezolve criza alimentară mondială dar crează nenumărate probleme în fragilul sistem ecologic mondial, sau energia atomică care a degenerat în armament de distrugere în masă și așa mai departe. Omul e ca un copil mic, care n-a văzut niciodată o armă de foc,  și, găsind un pistol apasă pe trăgaci să vadă ce se întâmplă.

Bineînțeles că nu toată știința e așa. În fond nu e nimic rău să desfacem un tranzistor în bucăți. Problema e ce facem cu piesele pe care ne-au rămas după ce l-am pus la loc?