Adevăr Ortodox

Recenta intrare în vigoare a noii legi a educaţiei naţionale a stârnit controverse gravitând îndeosebi în jurul legitimizării învățământului religios din școlile publice. Asociația Secular-Umanistă din Romania a lansat de curând o campanie menită să atragă atenția asupra a ceea ei numesc“riscul de îndoctrinare a copiilor în şcolile publice”. Alternativa oferită este predarea “istoriei religiilor şi nu doar viziunea particulară a unui anumit cult”.

Prezentarea credinței ca o ofertă dintr-un meniu religios este unul din semnele secularizării accelerate a societății noastre. În virtutea dorinței de unitate si pace, societatea nu mai dorește urmărirea unui adevăr absolut, dar potențial divizator, ci preferă relativizarea, care elimină însă orice conținut relevant. Astfel, orice credință poate fi adevărată, pentru că adevărul afirmat de oricare dintre acestea încetează să fie universal, ci este relativizat și particularizat, aplicabil numai celor care îl împărtășesc. Este o soluție pașnică dacă dorim să trăim cu marele compromis al renunțării la căutarea adevărului absolut.

Problema fundamentală constă în modul diferit de percepere a ceea ce este numit “fenomen religios”. În umanism religia nu este altceva decât imaginația omenească la lucru, explicând lumea în termeni supranaturali, denigrând prin aceasta inteligența omului. Pentru umanist religia este o batjocură adusă rațiunii umane.

Pentru credincios însă, secular-umanismul, ca de altfel orice alt current ateist, este o blasfemie adusă lui Dumnezeu pentru că argumentul umanist nu stă în picioare decât dacă Dumnezeu este scos din ecuație, iar credința este redusă la filosofie. Lucrul neînțeles de seculariști este că Biserica afirmă o credință care nu este o filosofie teoretică fără aplicabilitate practică, dedusă de rațiunea umană limitată, ci este un mod de viață, născut din cunoașterea și experiența Adevărului revelat și întrupat. Hristos însuși este “Calea, Adevărul și Viața”. (Ioan 14:6) Cei care participă la viața în Adevăr nu pot concepe o altă înțelegere asupra lumii și a omului, nu pot relativiza adevărul lor căci aceasta i-ar îndepărta de Dumnezeu.

Dacă părinții elevului de școală împărtășesc această înțelegere și mod de viață, cum ar putea dori să ofere copiilor lor altceva? Încă din primele veacuri creștine Biserica Ortodoxă a afirmat necesitatea transmiterii credinței la generațiile următoare, independent de capacitatea lor decizională, practicând botezul pruncilor. Credința părinților devine automat credința copiilor, nu pentru că părinții doresc îndoctrinarea lor, ci pentru că adevărul credinței este absolut și universal.

Educația religioasă trebuie tratată în același mod, creând un mediu propice de educație în spiritul credinței împărtășite de elev și familia sa, iar nu o variantă diluată de relativismul ateu.

Pentru transmiterea corectă a credinței este însă important și modul în care aceasta este transmisă. Se vorbește mult despre programele și materialele utilizate, despre bagajul de cunoștiințe ale profesorilor, dar mai puțin despre credința profesorului, despre angajarea învățătorului însuși în credința pe care are misiunea de a o transmite elevilor săi.

Cunoașterea lui Dumnezeu nu se face doar prin citirea scripturilor sau cercetarea dogmelor. A cunoaște despre Dumnezeu nu este același lucru cu a-L cunoaște pe Dumnezeu. Echivalarea acestor două noțiuni este opera versiunii apusene a creștinismului care plasează rațiunea umană drept modul principal de înțelegere a Lui Dumnezeu.

În Biserica ortodoxă adevărata teologie, este cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experiența personală a vieții în Hristos. Teologul nu trebuie să fie savant ci trăitor. Fără această experiere intimă a lui Dumnezeu, din care izvorăște dragostea de a o împărtăși altora, profesorul de religie devine “aramă sunătoare și chimval răsunător” (Corinteni 13,1). Orice cuvânt sterp, lipsit de convingerea și focul credinței, va cădea ca o sămânță neroditoare în mințile și inimile copiilor, care vor rămâne nefolosiți.

Eficiența orelor de religie din școli nu trebuie însă supraestimată. Educația religioasa, sau, mai corect, creșterea copiilor în duhul credinței nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie biserică și școală. Fără aportul și colaborarea tuturor acestora riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulți drept post-creștină.

Cei șapte ani de acasă își găsesc astfel o aplicație importantă în transmiterea credinței. Calitatea spirituală a vieții în sânul familiei, încă din pruncie, influențează în mod substanțial direcția ulterioară a drumului spre Hristos. O familie care își ia în serios rolul de “biserică mică”, așa cum o numește Sfântul Ioan Gură de Aur, va facilita integrarea și creșterea copiilor în Biserica mare. În mod evident ignorarea acestor îndatoriri părintești va da roade pe măsura și calitatea efortului depus.

În contextul actual rolul profesurului de religie este dificil, delicat dar absolut necesar. El trebuie să fie un integrator înțelept între copil, familie, Biserică și societate. Misiunea lui nu este ușoară dar poate fi plină de rod daca efortul său se va îndrepta nu către prezentarea teoretică și distantă a unei religii oarecare, ci către transmiterea unui adevăr care transcende rațiunea omenească, un adevăr capabil să transfome orice suflet de copil întru asemănarea cu Creatorul său.

Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr.

(Ioan:36)

 După mai mult de 20 de ani, ecoul sloganului “Libertate, te iubim! ori învingem, ori murim!”, răsună încă, mai estompat, în Piaţa Universităţii, unde alţi tineri, poate nenăscuţi în 1989, preiau frâiele libertăţii scandate de generaţia anterioară lor. Această nouă generaţie este într-un fel produsul final al celei dinainte, distilatul a două decenii de frământări politice şi sociale. Libertatea însă, aşa cum o văd tinerii zilei de astăzi, este diferită de viziunea părinţilor lor. Ceea ce era inimaginabil pe vremea bunicilor noştri,  se afişează astăzi pe toate gardurile.  Poate acest lucru nu este surprinzător. Din generaţie în generaţie conceptul de libertate se schimbă odată cu vremurile. Pentru români odată cu eliminarea regimului totalitar idea de libertate a încetat de a mai fi politică sau socială ci s-a transformat în dorinţa de a face “ce vreau, când vreau, unde vreau, cu cine vreau”.

Libertatea, aşa cum este ea înţeleasă de majoritate, depinde foarte mult de contextul social în care trăim, cu alte cuvinte suntem liberi atât cât ne permite societatea să fim liberi. Iar cum societatea este deosebit de permisivă, generaţia curentă îşi asumă libertăţi care nu i se cuvin.

Această stare de fapt conduce la o confuzie gravă asupra conceptului de libertate, aşa cum ne-a fost dăruit de Dumnezeu la crearea noastră. Libertatea pe care o avem sădită în fiinţa noastră nu este a putea alege cu ce muzică vreau să-mi înnebunesc vecinii, sau ce bar să frecventez la sfârşit de săptămână, ci este un dar existenţial de care depinde evoluţia noastră ca persoane. Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire. (Gal 5:13)

Crearea omului este un act de dragoste sublimă, o dorinţă de a aduce la viaţă o fiinţă raţională şi liberă care să poată înainta către o relaţie eternă în iubire cu Creatorul său. Nici o relaţie însă nu este durabilă dacă este forţată, posibilitatea alegerii neîngrădite fiind elementul primordial al succesului unei astfel de uniri.

Bazată pe legi impuse din afară, libertatea socială sau chiar şi cea religioasă, nu este nici durabilă, nici eficientă. Un om caruia i se impune un sistem de valori străin, căruia i se îngrădesc opţiunile printr-o morală exterioară sieşi, este ca un câine în lanţ care odată scăpat îşi muşcă stăpânul. Pentru a fi adoptată morala trebuie să vină din interior, nu din exterior. Dragoste cu forţa nu se poate. Chiar dacă omul se conformează moralei impuse de societate sau Biserică, ca urmare a fricii de pedeapsă sau pentru atingerea unor scopuri materiale, dacă această morală nu este internalizată, nu devine parte din fiinţa morală însăşi a omului, mai devreme sau mai târziu acesta se va răscula asupra lor.

În creştinismul ortodox libertatea individului nu este un dar al societăţii, care poate fi oricând restricţionat odată cu schimbările culturale sau politice ale acesteia, ci este o caracteristică imuabilă, parte din însăşi fiinţa omului, este imaginea pusă în noi a Unui Dumnezeu liber şi iubitor de oameni. Aşa cum nimeni nu L-a forţat pe Dumnezeu să creeze omul pentru a intra într-o relaţie cu El, la fel nici omului nu îi este impusă o astfel de relaţie. El singur are libertatea de a alege locul său în veşnicie. Omul nu este predestinat să fie veşnic, ci doar i se oferă această şansă.

Tragedia omului constă în respingerea acestei oportunităţi şi folosirea libertăţii petru a se depărta de Acesta prin păcat. Deşi nemurirea se aşternea la picioarele lor, Adam şi Eva au ales păcatul. Cuvântul original elinesc pentru a păcătui este ἁμαρτάνω, care în traducere însemnă atât „a rata ţinta” cât şi  „a nu participa la ceva”. Păcatul este deci într-un fel atât o acţiune cât şi o consecinţă, acţiune în sensul că lovim pe lângă ţintă, care este apropierea noastră de Dumnezeu, iar consecinţă pentru că prin îndepărtarea de ţintă nu participăm la Împărăţia lui Dumnezeu.

Prin păcat omul capătă iluzia unei libertăţi care este de fapt înrobire a simţurilor şi dependenţă de plăcere fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. (2Pe 2:19). Alegerea unui păcat sau altul în locul virtuţii, posibilitatea de a fura, minţi, ucide sau comite adulter fără restricţii nu este cu adevărat libertate, ci este alegerea premeditată de a refuza apropierea de Dumnezeu şi trecerea de la viaţă la moarte. Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru. (Rom 6:23). Păcatul este răsplătit prin moarte nu ca pedeapsă, ci ca o consecinţă firească a depărtării de sursa vieţii care este Însuşi Dumnezeu şi a refuzului de a permite harului Său sfinţitor să ne desăvârşească existenţa.

A trăi cu adevărat liber de orice restricţii este a te alipi de Dumnezeu cu toată fiinţa ta, a alege necondiţionat calea crucii care inversează cursul vieţii noastre ducându-ne prin moarte, paradoxal, la viaţă. Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. (Joh 11:25)

La o privire superficială, din perspectiva unei societăţi libertine, creştinul trăieşte îngrădit de principiile unei moralităţi învechite şi greu de urmat, exprimată prin dogmele şi canoanele Bisericii, dar, mergând în profunzime, înţelegem că acestea nu îi sunt impuse, ci îşi au izvorul în alegerea sa de a se uni liber cu Dumnezeu în căutarea adevăratei libertăţi: Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. (2Co 3:17). Numai atunci omul trăieşte cu adevărat liber, când este alipit de Dumnezeu cu toată fiinţa sa, când Duhul Sfânt îi pătrunde viaţa nivelându-i toate imprefecţiunile şi conducându-l spre veşnicia vieţii. Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei. (Gal 5:1)