Adevăr Ortodox

Recenta intrare în vigoare a noii legi a educaţiei naţionale a stârnit controverse gravitând îndeosebi în jurul legitimizării învățământului religios din școlile publice. Asociația Secular-Umanistă din Romania a lansat de curând o campanie menită să atragă atenția asupra a ceea ei numesc“riscul de îndoctrinare a copiilor în şcolile publice”. Alternativa oferită este predarea “istoriei religiilor şi nu doar viziunea particulară a unui anumit cult”.

Prezentarea credinței ca o ofertă dintr-un meniu religios este unul din semnele secularizării accelerate a societății noastre. În virtutea dorinței de unitate si pace, societatea nu mai dorește urmărirea unui adevăr absolut, dar potențial divizator, ci preferă relativizarea, care elimină însă orice conținut relevant. Astfel, orice credință poate fi adevărată, pentru că adevărul afirmat de oricare dintre acestea încetează să fie universal, ci este relativizat și particularizat, aplicabil numai celor care îl împărtășesc. Este o soluție pașnică dacă dorim să trăim cu marele compromis al renunțării la căutarea adevărului absolut.

Problema fundamentală constă în modul diferit de percepere a ceea ce este numit “fenomen religios”. În umanism religia nu este altceva decât imaginația omenească la lucru, explicând lumea în termeni supranaturali, denigrând prin aceasta inteligența omului. Pentru umanist religia este o batjocură adusă rațiunii umane.

Pentru credincios însă, secular-umanismul, ca de altfel orice alt current ateist, este o blasfemie adusă lui Dumnezeu pentru că argumentul umanist nu stă în picioare decât dacă Dumnezeu este scos din ecuație, iar credința este redusă la filosofie. Lucrul neînțeles de seculariști este că Biserica afirmă o credință care nu este o filosofie teoretică fără aplicabilitate practică, dedusă de rațiunea umană limitată, ci este un mod de viață, născut din cunoașterea și experiența Adevărului revelat și întrupat. Hristos însuși este “Calea, Adevărul și Viața”. (Ioan 14:6) Cei care participă la viața în Adevăr nu pot concepe o altă înțelegere asupra lumii și a omului, nu pot relativiza adevărul lor căci aceasta i-ar îndepărta de Dumnezeu.

Dacă părinții elevului de școală împărtășesc această înțelegere și mod de viață, cum ar putea dori să ofere copiilor lor altceva? Încă din primele veacuri creștine Biserica Ortodoxă a afirmat necesitatea transmiterii credinței la generațiile următoare, independent de capacitatea lor decizională, practicând botezul pruncilor. Credința părinților devine automat credința copiilor, nu pentru că părinții doresc îndoctrinarea lor, ci pentru că adevărul credinței este absolut și universal.

Educația religioasă trebuie tratată în același mod, creând un mediu propice de educație în spiritul credinței împărtășite de elev și familia sa, iar nu o variantă diluată de relativismul ateu.

Pentru transmiterea corectă a credinței este însă important și modul în care aceasta este transmisă. Se vorbește mult despre programele și materialele utilizate, despre bagajul de cunoștiințe ale profesorilor, dar mai puțin despre credința profesorului, despre angajarea învățătorului însuși în credința pe care are misiunea de a o transmite elevilor săi.

Cunoașterea lui Dumnezeu nu se face doar prin citirea scripturilor sau cercetarea dogmelor. A cunoaște despre Dumnezeu nu este același lucru cu a-L cunoaște pe Dumnezeu. Echivalarea acestor două noțiuni este opera versiunii apusene a creștinismului care plasează rațiunea umană drept modul principal de înțelegere a Lui Dumnezeu.

În Biserica ortodoxă adevărata teologie, este cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experiența personală a vieții în Hristos. Teologul nu trebuie să fie savant ci trăitor. Fără această experiere intimă a lui Dumnezeu, din care izvorăște dragostea de a o împărtăși altora, profesorul de religie devine “aramă sunătoare și chimval răsunător” (Corinteni 13,1). Orice cuvânt sterp, lipsit de convingerea și focul credinței, va cădea ca o sămânță neroditoare în mințile și inimile copiilor, care vor rămâne nefolosiți.

Eficiența orelor de religie din școli nu trebuie însă supraestimată. Educația religioasa, sau, mai corect, creșterea copiilor în duhul credinței nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie biserică și școală. Fără aportul și colaborarea tuturor acestora riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulți drept post-creștină.

Cei șapte ani de acasă își găsesc astfel o aplicație importantă în transmiterea credinței. Calitatea spirituală a vieții în sânul familiei, încă din pruncie, influențează în mod substanțial direcția ulterioară a drumului spre Hristos. O familie care își ia în serios rolul de “biserică mică”, așa cum o numește Sfântul Ioan Gură de Aur, va facilita integrarea și creșterea copiilor în Biserica mare. În mod evident ignorarea acestor îndatoriri părintești va da roade pe măsura și calitatea efortului depus.

În contextul actual rolul profesurului de religie este dificil, delicat dar absolut necesar. El trebuie să fie un integrator înțelept între copil, familie, Biserică și societate. Misiunea lui nu este ușoară dar poate fi plină de rod daca efortul său se va îndrepta nu către prezentarea teoretică și distantă a unei religii oarecare, ci către transmiterea unui adevăr care transcende rațiunea omenească, un adevăr capabil să transfome orice suflet de copil întru asemănarea cu Creatorul său.

Pentru cei care urmăresc evoluția tehnicilor medicale moderne, acum puțină vreme, a s-a vehiculat o știre care a creat vâlvă în cercurile științifice: un grup de cercetători americani se pare au reusit sa construiască un așa numit“software genetic”, în fapt un lanț de ADN sintetic bacterian pe care l-au implantat într-o celulă gazdă. Toate ziarele de specialitate au fost pline cu titluri de genul “primul organism viu artificial” sau “prima formă de viață sintetică” etc.

Faptul în sine nu este ceva complet nou, pentru ca și alții cercetători au mai sintetizat fragmente de AND în trecut, este însă prima oară când a fost sintetizat întregul AND al unei celule.

Cum era de aștepta bio-eticienii s-au înghesuit să comenteze fără doar și poate descoperirea secolului și să afirme posibilitățile nebănuite pe care o astfel de inginerie genetică le deschide. Julian Savulescu, profesor de etică practică la Oxford și avocat al cercetării stem pe celule embrionare, merge până acolo încât afirmă că “Venter (cercetătorul american cu pricina. n.n.) nu doar copiază viaţa în mod artificial sau o modifică prin inginerie genetică,  el merge către rolul de dumnezeu: crearea unei vieţi artificiale care nu ar fi apărut în mod natural.”

Astfel de afirmații mi se par prea grăbite și fără a avea o înțelegere completă a tehnologiei în sine. Un lucru trebuie afirmat foarte clar: Venter nu a creat viață, ci a modificat viață deja existentă. El nu a sintetizat într-o eprubetă întregul microorganism în discuție, ci a introdus un lanț de ADN creat în laborator într-o celulă deja vie, o celulă care avea viață de la Dumnezeu. El nu este deci un creator ci, cel mult, un manipulator al vieții create de Dumnezeu. Fără fermentul de viață creat de dumnezeire nimic nu ar fi fost posibil.

Nu doresc să intru aici într-o polemică legată de beneficiile sau posibilele urmări nefaste ale noii tehnologii. Timpul și experiența practică le vor judeca singure. Doresc doar să comentez asupra unui sindrom care se manifestă din ce în ce mai puternic în societate, pe măsură ce știința face progrese: sindromul de om-dumnezeu.

Acest sindrom este caracterizat de ideea că omul îl poate înlocui pe Dumnezeu, că mai târziu sau mai devreme omul va înțelege toate tainele lumii înconjurătoare și atunci Dumnezeu va cădea în desuetudine iar omul va fi regele încoronat al lumii.

Până acum însă omul s-a dovedit incapabil de acest. Nefiind creator omul trebuie să folosească mereu un sistem de “inginerie inversă” care presupune că pentru a înțelege cum funționează ceva, acel ceva trebuie distrus, desfăcut în bucățele pentru a vedea din ce e alcătuit.  Omul este la fel de distructiv ca un băiat de școală care dezasamblează un radio cu tranzistori ca sa-I înțeleagă mecanismul.  Sălile de disecții din facultățile de medicină, ingineria genetică experimentată pe celule stem provenite de la embrioni umani,  testele de medicamente și cosmetice efectuate pe animale sunt doar câteva exemple din această categorie.

Lipsindu-i toate informațiile necesare pentru a înțelege întreaga complexitate a vieții, omul se joacă de multe ori cu lucruri pe care nu le înțelege complet, și care pot avea urmări total neprevăzute. Cu toții cunoaștem istoria culturilor transgenice care teoretic trebuiau să rezolve criza alimentară mondială dar crează nenumărate probleme în fragilul sistem ecologic mondial, sau energia atomică care a degenerat în armament de distrugere în masă și așa mai departe. Omul e ca un copil mic, care n-a văzut niciodată o armă de foc,  și, găsind un pistol apasă pe trăgaci să vadă ce se întâmplă.

Bineînțeles că nu toată știința e așa. În fond nu e nimic rău să desfacem un tranzistor în bucăți. Problema e ce facem cu piesele pe care ne-au rămas după ce l-am pus la loc?

Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor, nu puteţi să vă împărtășiți din masa Domnului şi din masa demonilor. (1Cor. 10, 19-21)

Alimentată de unele evenimente nefericite existenţa diavolului se dezbate încă în presa românească, mereu dornică de subiecte exotice. Evanghelia celor doi demonizați gadareni, ne oferă însă certitudinea că diavolul există. Îndoiala despre existența sa vine paradoxal de la diavolul însuși. Cea mai mare înșelare a sa, spunea sfântul Ignatie Briancianinov, este aceea de a ne convinge că nu există, și că, de fapt, tot răul din lume vine de la Dumnezeu. Astfel, prin defăimare și dezinformare, el doreşte să arate pe Dumnezeu ca şi creator al răului, iar pe sine se exclude din ecuație, retrăgându-se, ca un magician iscusit, într-o falsă inexistență.

Răul însă, așa cum îl trăim noi în viața omenească, nu este altceva decât depărtarea de sursa binelui care este Dumnezeu. Satana însuși a devenit rău voind prin mândrie să se ridice mai presus de Dumnezeu și, căzând departe de bunătatea dumnezeiască, dăinuiește întru răutate.

Pierzând pentru veşnicie posibilitatea de a se apropia de Dumnezeu diavolul a devenit gelos pe om, care, purtând în el sămânţa îndumnezeirii, putea, prin dobândirea asemănării cu  Creatorul Său, să devină dumnezeu după har. Din această invidie diavolul îl ispiteşte pe om şi, prin păcat, reuşeşte să-l deturneze de la finalitatea sa în har, întorcând-l dinspre cer spre pământ. “Balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana cel ce înseala toată lumea” (Apoc. 2:9) pune astfel stăpânire peste întreaga lume. (Ioan 12:31)

Manifestarea diavolului are aspecte multiple. Îndrăciții din Gadara sunt tipul clasic de posedat cu spume la gură, trăind în izolare printre morminte, urlând înspăimântător și toate celelalte. Aceasta nu este decât una din multele fețe ale îndrăcirii. Cei stăpâniţi de patimi, de lăcomie, de mândrie, de desfrânare, de răutate sau cruzime  sunt şi ei de fapt îndrăciți, după învățătura sfinților părinți. Chiar şi pe cei înduhovniciți îi poate înșela diavolul, gâdilându-le mândria, decoperindu-le false vedenii şi arătări dumnezeieşti, căci dacă vor, diavolii se pot transforma şi în îngeri de lumină spre înselarea omului. (2 Cor. 11, 14:15) Însă, dacă neajutoraţii din evanghelie se zbăteau în frâiele legiunii de diavoli fără voia lor, ceilalți fac răul cu propria lor învoire, consimțind la posedare.

Acestă alegere voită și aparent irațională, este încurajată de maestrul înșelător prin minciună şi distorsionarea adevărului. Pervertind normalul diavolul îsi extinde domnia întunecată asupra noastră. El ne pervertește mai întâi mintea, ca apoi, tot ce este privit prin ea să se distorsioneze în consecinţă. Părintele Arsenie Boca spunea mereu că în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă. În România de azi vedem zi de zi lucruri pe care bunicii noştri nici nu ar fi îndraznit să le gândească cu ceva vreme în urmă. Societatea le consideră însă astăzi normale, sau mai mult, drepturile omului. Schimbând ordinea valorilor, cel puțin la suprafață, diavolul pare să fie încă stăpânul acestei lumi.

Iadul a fost însă biruit şi în fapt puterea lui asupra lumii a pierit ca fumul. Prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos diavolul este acum doar tolerat, un rege detronat fără putere care se pretinde încă domnitor, înșelând doar pe cei săraci cu duhul care se lasă păcăliți de o coroană de tinichea.

Prin moartea și învierea Sa, Hristos a învins diavolul pentru noi, dar, fiecare, la rândul nostru, trebuie să ne însușim personal biruinţa Sa prin credinţă şi lucrarea faptelor. Credinţa singură nu este de ajuns căci, spune sfântul apostol Iacov,  ” și demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2:19). Dracii din evanghelie l-au recunoscut pe Hristos, dar asta nu i-a împiedicat să arunce turma de porci în mare pentru a tulbura pe locuitorii cetăţii și a-i întoarce împotriva lui Hristos.

Fiecare dintre noi trebuie să participăm conștient în războiul nevăzut de care vorbește Sf. Nicodim Aghioritul, bătălie care se dă pe tărâmul minții. Lupta cu ispita trebuie purtată încă de când a apărut ca simplu gând. De atunci trebuie să o respingem după cuvântul scripturii: “Fiica Babilonului, ticăloasa[…]. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.”

Exorcizarea de care se face atâta caz astăzi trebuie aplicată în primul rând asupra minţii și a simțurilor noastre. Dacă ne vom curăţi simțirea ne vom curăţi şi mintea. “Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec” (Ioan 12:40). O vedere clară, cu discernământ duhovnicesc poate duce la îndreptarea minții pervertite prin păcat.  Diavolul poate fi învins doar rămânând alături de Hristos, ferindu-ne de ocazia păcatului, lucrând în schimb faptele mântuirii.

Locuitorii Gadarei l-au alungat pe Hristos din cetatea lor pentru că trăiau în păcat, în afara legii şi nu vroiau ca Acesta să le strice obiceiurile. Îndulciți în păcat, uitând lucrarea virtuții, nu-l putem nici noi primi astăzi pe Hristos. Cununa biruinței se obține prin lucrarea  faptelor bune, rezistând ispitei, cu răbdare, smerenie şi nădejde în puterea curățitoare a harului. Nu este o soluție simplă, după standardele moralității decăzute a lumii, dar este singura noastră șansă de a scăpa din robie și a trăi in libertatea și dragostea pe care ne-o oferă cu atâta generozitate Dumnezeu.

Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr.

(Ioan:36)

 După mai mult de 20 de ani, ecoul sloganului “Libertate, te iubim! ori învingem, ori murim!”, răsună încă, mai estompat, în Piaţa Universităţii, unde alţi tineri, poate nenăscuţi în 1989, preiau frâiele libertăţii scandate de generaţia anterioară lor. Această nouă generaţie este într-un fel produsul final al celei dinainte, distilatul a două decenii de frământări politice şi sociale. Libertatea însă, aşa cum o văd tinerii zilei de astăzi, este diferită de viziunea părinţilor lor. Ceea ce era inimaginabil pe vremea bunicilor noştri,  se afişează astăzi pe toate gardurile.  Poate acest lucru nu este surprinzător. Din generaţie în generaţie conceptul de libertate se schimbă odată cu vremurile. Pentru români odată cu eliminarea regimului totalitar idea de libertate a încetat de a mai fi politică sau socială ci s-a transformat în dorinţa de a face “ce vreau, când vreau, unde vreau, cu cine vreau”.

Libertatea, aşa cum este ea înţeleasă de majoritate, depinde foarte mult de contextul social în care trăim, cu alte cuvinte suntem liberi atât cât ne permite societatea să fim liberi. Iar cum societatea este deosebit de permisivă, generaţia curentă îşi asumă libertăţi care nu i se cuvin.

Această stare de fapt conduce la o confuzie gravă asupra conceptului de libertate, aşa cum ne-a fost dăruit de Dumnezeu la crearea noastră. Libertatea pe care o avem sădită în fiinţa noastră nu este a putea alege cu ce muzică vreau să-mi înnebunesc vecinii, sau ce bar să frecventez la sfârşit de săptămână, ci este un dar existenţial de care depinde evoluţia noastră ca persoane. Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire. (Gal 5:13)

Crearea omului este un act de dragoste sublimă, o dorinţă de a aduce la viaţă o fiinţă raţională şi liberă care să poată înainta către o relaţie eternă în iubire cu Creatorul său. Nici o relaţie însă nu este durabilă dacă este forţată, posibilitatea alegerii neîngrădite fiind elementul primordial al succesului unei astfel de uniri.

Bazată pe legi impuse din afară, libertatea socială sau chiar şi cea religioasă, nu este nici durabilă, nici eficientă. Un om caruia i se impune un sistem de valori străin, căruia i se îngrădesc opţiunile printr-o morală exterioară sieşi, este ca un câine în lanţ care odată scăpat îşi muşcă stăpânul. Pentru a fi adoptată morala trebuie să vină din interior, nu din exterior. Dragoste cu forţa nu se poate. Chiar dacă omul se conformează moralei impuse de societate sau Biserică, ca urmare a fricii de pedeapsă sau pentru atingerea unor scopuri materiale, dacă această morală nu este internalizată, nu devine parte din fiinţa morală însăşi a omului, mai devreme sau mai târziu acesta se va răscula asupra lor.

În creştinismul ortodox libertatea individului nu este un dar al societăţii, care poate fi oricând restricţionat odată cu schimbările culturale sau politice ale acesteia, ci este o caracteristică imuabilă, parte din însăşi fiinţa omului, este imaginea pusă în noi a Unui Dumnezeu liber şi iubitor de oameni. Aşa cum nimeni nu L-a forţat pe Dumnezeu să creeze omul pentru a intra într-o relaţie cu El, la fel nici omului nu îi este impusă o astfel de relaţie. El singur are libertatea de a alege locul său în veşnicie. Omul nu este predestinat să fie veşnic, ci doar i se oferă această şansă.

Tragedia omului constă în respingerea acestei oportunităţi şi folosirea libertăţii petru a se depărta de Acesta prin păcat. Deşi nemurirea se aşternea la picioarele lor, Adam şi Eva au ales păcatul. Cuvântul original elinesc pentru a păcătui este ἁμαρτάνω, care în traducere însemnă atât „a rata ţinta” cât şi  „a nu participa la ceva”. Păcatul este deci într-un fel atât o acţiune cât şi o consecinţă, acţiune în sensul că lovim pe lângă ţintă, care este apropierea noastră de Dumnezeu, iar consecinţă pentru că prin îndepărtarea de ţintă nu participăm la Împărăţia lui Dumnezeu.

Prin păcat omul capătă iluzia unei libertăţi care este de fapt înrobire a simţurilor şi dependenţă de plăcere fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. (2Pe 2:19). Alegerea unui păcat sau altul în locul virtuţii, posibilitatea de a fura, minţi, ucide sau comite adulter fără restricţii nu este cu adevărat libertate, ci este alegerea premeditată de a refuza apropierea de Dumnezeu şi trecerea de la viaţă la moarte. Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru. (Rom 6:23). Păcatul este răsplătit prin moarte nu ca pedeapsă, ci ca o consecinţă firească a depărtării de sursa vieţii care este Însuşi Dumnezeu şi a refuzului de a permite harului Său sfinţitor să ne desăvârşească existenţa.

A trăi cu adevărat liber de orice restricţii este a te alipi de Dumnezeu cu toată fiinţa ta, a alege necondiţionat calea crucii care inversează cursul vieţii noastre ducându-ne prin moarte, paradoxal, la viaţă. Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. (Joh 11:25)

La o privire superficială, din perspectiva unei societăţi libertine, creştinul trăieşte îngrădit de principiile unei moralităţi învechite şi greu de urmat, exprimată prin dogmele şi canoanele Bisericii, dar, mergând în profunzime, înţelegem că acestea nu îi sunt impuse, ci îşi au izvorul în alegerea sa de a se uni liber cu Dumnezeu în căutarea adevăratei libertăţi: Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. (2Co 3:17). Numai atunci omul trăieşte cu adevărat liber, când este alipit de Dumnezeu cu toată fiinţa sa, când Duhul Sfânt îi pătrunde viaţa nivelându-i toate imprefecţiunile şi conducându-l spre veşnicia vieţii. Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei. (Gal 5:1)